Valer ne-a mărturisit că în tinereţe nu s-a gândit nici o clipă că va ajunge să-şi trăiască bătrâneţea într-un azil. Atunci era greu să şi pronunţe cuvântul, iar acum s-a resemnat şi este mulţumit că are unde să locuiască şi că sunt persoane care-i poartă de grijă. Valer a fost primit în cadrul Casei “Betania” din Haţeg în urmă cu opt ani. Înainte de a ajunge aici, el a fost internat patru luni la un azil situat într-o localitate din Valea Jiului. “Este diferenţă de la cer la pământ între ceea ce era în Valea Jiului şi ce este aici. Acolo eram câte patru persoane în cameră. Nu aveam condiţii. Focul se făcea cu cărbuni şi scotea mult fum, iar eu eram bolnav şi-mi era foarte rău. Nici mâncarea nu era prea bună. Ce să spun, aici este extraordinar. M-am acomodat foarte repede. Dacă e bine, te obişnuieşti şi le mulţumesc celor care au grijă de noi”. Necazurile lui Valer au început de îndată ce a acceptat să-şi vândă apartamentul pentru a-şi ajuta nepoţii. Neavând copii, el a dorit să-şi ajute rudele, în speranţa că şi ei îi vor fi un sprijin la bătrâneţe. Lucrurile au luat o alta întorsătura, iar Valer nu şi-a recuperat banii daţi cu împrumut. “Eu mai sper că voi primi banii de la ei. Am zis că ei mă vor ajuta, fiindcă în 1994 m-am îmbolnăvit cu inima şi m-am operat la Târgu-Mureş. De atunci mi-a fost mai greu să mă descurc cu sănătatea. Aveam nevoie de cineva care să mă ajute, să-mi pregătească mâncare, să-mi facă aprovizionarea, să mă ducă la medic. Dacă am văzut că nu este nimeni dispus să-mi dea o mână de ajutor, m-am hotărât să plec la azil, fiindcă singur nu mă mai descurcam. La vârsta mea şi ţinând cont de situaţia mea, pentru mine nu mai este altă rezolvare. Am patru feluri de medicamente pe care trebuie să le iau în fiecare zi. Ce pot să spun că am învăţat acum este că niciodată nu se ştie care şi unde ajungem…Acum aştept telegrama de Sus ca să pot pleca”.
Valer confessed that he had never thought, when he was young, that he would end up living his last years in a nursing home. He found it difficult back then to even pronounce the word but now he has come to be at peace with the situation and is grateful to have a place to live and people who look after him.
Valer came to live here six years ago. Before coming to “Bethany Home,” he spent four months in a nursing home from a town in the Jiu Valley. “There is a huge difference between the conditions there and what we have here. There were four of us in a room. They used to heat up the building by using coal, which produced a lot of smoke. I was ill and that only made me feel even worse. What more can I say? It is great here! I got used to living here really fast. It doesn’t take too much time to get used to something which is better and I am thankful to the people who take care of us.”
Valer’s problems started as soon as he agreed to sell his apartment in order to help out his nephews and nieces. Since he didn’t have any children of his own, he thought that by helping his relatives, they, in return, would take care of him when he would be older. But things took a different turn and Valer never laid eyes again on the money he lended. “I still have hope for getting it back. I have always thought that they would help me. In 1994, my heart condition got much worse and I underwent a surgery in Targu-Mures. Ever since, my health got poorer and poorer. I began to need someone to help me on a regular basis: to cook for me, to do the shopping and take me to the doctor. Since none of the people around me were willing to do that, I decided to go to a nursing home because I couldn’t manage on my own. What I can say now is that one can never know without doubt where and how they will end up. I am now waiting for an express telegram from Above, calling me to go Home.”
