OPRESCU CONSTANTIN, 84 ani “Imi luati un interviu? In ce scop?”, m-a intampinat Constantin, dornic sa afle daca va fi publicat acest articol in ziarul pe care tocmai il citea. “Am ajuns aici cu picioarele. Sunt de 3 luni. Nu stiu daca vreau sa raman”. Mi-a spus ca avut un proces cu un nepot in intretinerea caruia s-a dat inca de pe vremea in care-i traia sotia. Dupa moartea acesteia, a fost scos afara din casa de nepotul cu care nu incheiase nici un act pentru banii pe care i i-a oferit in schimbul intretinerii. Acum a reusit sa castige procesul si spera sa intre in posesia banilor. Intreaga viata, Constantin a fost contabil si a fost respectat. Se vede din comportamentul lui ca incearca sa-si ascunda durerea pe care o simte pentru faptul ca a ajuns sa-si petreaca batranetea intr-un azil. Este destul de recalcitrant. “Daca aveam copii nu ajungeam aici – el a uitat ca are colegi in azil care au ajuns aici desi au cate unul sau mai multi copii…Am vandut casa si am mers la rudele mele pe baza de incredere. Nu am facut acte. Toata ziua citesc ziarele. Nu pot sa stau intr-un loc. Merg sa cumpar ziarul, ma mai plimb ca sa treaca timpul. Nu ma omor eu cu munca de pe aici. Nu stiu ce o sa fac in continuare…Mai vad…” L-am lasat citind ziarul din care voia sa afle ultimele noutati. Practic tinea legatura cu mediul din care s-a desprins ca sa ajunga la “Betania”…
