Definiţia speranţei
de PETRU DUGULESCU
“De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu nerăbdare.”
(Romani 8:19-25)
Speranţa-i privirea credinţei
Spre-o lume ce-acum nu o vezi.
Deasupra hotarelor ştiinţei,
Substanţa a ceea ce crezi.
Speranţa e acea-ncredinţare
Că ceea ce nu ai acum
Aştepţi neclintit, cu răbdare:
Răspunsul deja e pe drum.
Speranţa e vis de fecioară
Spre nunta de mâine privind,
Ce nopţile lungi nu-l omoară,
Nici apele mării nu îl sting.
Dorinţa ce chinuie firea,
Gemând sub adamic blestem,
Un dor ce-a-nsoţit omenirea,
Ieşind din pierdutul Eden.
E dorul ce poartă cocorii,
Zburând către caldele ţări,
Să-nfrunte furtuna şi norii.
E forţa ciudatei căutări.
Când moartea îşi cere scadenţa,
Şi-ţi toarnă în suflet fiori,
Speranţa îţi dă transcendenţă
Şi aripi îţi dă, ca să zbori.
