Pentru aceia care uneori se plâng că nu mai pot să-şi poarte crucea, este recomandat să viziteze câteva familii incluse în programul MANA al Asociaţiei Isus Speranţa României. Lecţia primită îi va determina pe mulţi să fie mult mai mulţumitori Cerului pentru binecuvântările primite, dar şi mai atenţi la strigătul disperat al semenilor.
Povestea bunicuţei Floare, o femeie de 89 de ani, te înduioşează până la lacrimi. Am aşteptat câteva minute până a reuşit să ajungă la interfonul apartamentului situat la parterul unui bloc din Timişoara. Poverile şi suferinţa i-au încetinit mişcările. Într-un apartament extrem de modest, sunt aşezate câteva lucruşoare agonisite de-a lungul vieţii care-şi poartă amprenta timpului.
Din camera alăturată se aude strigătul unei femei care vrea să se asigure că sunt oameni buni cei ce le-au trecut pragul. Este fiica doamnei Floare. Niciodată nu i-a trecut prin minte bătrânei că tot ea îşi va îngriji fiica, deşi ea are 63 de ani. „Fata mea e mai bolnavă decât mine. Eu o scol. Îmi pun un şal şi mă chinui să o ridic şi să o duc până la baie. Face şi ea câţiva paşi, dar e mai bolnavă decât mine”.
În acea casă locuieşte şi nepotul bătrânei care nici el nu e sănătos. Cea mai vrednică este ea, Floarea, la cei 89 de ani ai săi, ne spune în timp ce se aşează pe scaunul din bucătărie. Obosise.
Este recunoscătoare lui Dumnezeu că i-a păstrat mintea întreagă ca să poată gestiona puţinii bănuţi ce-i intră în casă. „Întotdeauna achit cheltuielile la bloc, curentul. Apoi mai iau ceva medicamente, nu multe că nu avem bani. De mâncare nu ne mai rămâne nimic. Eu sunt bucuroasă că nu avem restanţe la nimic. Singura mâncare e MANA ce o primim în fiecare zi. O împărţim şi pentru seară şi pentru a doua zi, dimineaţa. Când nu am primit, am făcut foamea. Mulţumim celor ce dăruiesc şi celor ce o gătesc”.
Ne-a condus spre ieşire mulţumindu-ne de vizită şi dorindu-ne să avem sănătate, că e cea mai importantă. Am plecat meditând la cuvintele regretatului pastor Petru Dugulescu, fondatorul Asociaţiei Isus Speranţa României, care deseori prezenta proiectul MANA spunând că Dumnezeu i-a pus pe inimă să dea un prânz bătrânilor uitaţi în blocurile comuniste ale Timişoarei…Este tristul adevăr, iar cei care doresc să se convingă o pot face vizitând iar mai apoi donând pentru aceşti sărmani care-şi duc sărăcia cu demnitate…
Those who feel like they can’t take it anymore, should pay a visit to some of the families included in JHOR’s “Manna” (Meals on Wheels) project. This experience will teach them to be more thankful to God for the blessings received and, at the same time, will prompt them to lend a hand to those who are desperately crying for help.
Granny Floare’s story will move you to tears. She is an 89 year old woman and I had to wait for several minutes while she reached the intercom of her ground floor apartment, located in Timisoara. Suffering and many burdens have reduced her ability to move around. The poor apartment is decorated with some of the things she has gathered throughout her life, which bear the mark of time.
From the other room, a woman asks, in a loud voice, if the people who came to visit are “good people.” It is her daughter, who is 63. Floare had never thought that she would be the one to take care of her daughter, who is also in a poor health condition. “My daughter is even worse than I am. I help her get up and go to the bathroom. She can take a few steps but she is weaker and more ill than I am.”
Her grandson lives in the same apartment but he is not in good health, either. The strongest of them is Floarea, at 89. We continue our conversation as she sits on a chair in the kitchen. She needs to rest.
She is grateful to God for her strength and sane mind, so that she can handle the little money they have coming in. “I always pay the utilities and the electric bill first. Then, with the money I have left, I buy the medication we need. We really don’t have anything left for food. I am happy that, at least, we don’t have any debts. The only food we eat every day is the food we get from “Manna.” We divide it so that we have enough for dinner and for breakfast the next morning too. When we were not in the program, we were hungry most of the time. We are thankful to the people who sponsor the project and to those who cook and deliver it.”
She walked us out, thanking us for the visit and wishing us all the best. While I was leaving the small apartment, I was thinking of the words of the late Pastor Peter Dugulescu, the founder of “Jesus the Hope of Romania.” Whenever he was talking about the “Manna” project, he said that his wish was to offer a hot meal to all the deserted, elderly people, forgotten in Timisoara’s communist apartment buildings. There are many people in this sad state. You can see for yourselves. Visit them and then contribute to meals they are offered every day.
