Când am intrat în camera doamnei Ana a fost foarte bucuroasă să ne primească în vizită şi să ne povestească câte ceva din viaţa sa. Şi-a schimbat brusc dispoziţia, dar ne-a spus câte ceva despre ea. Am aflat că are un fiu, Alin, la care ţine foarte mult şi pe care îl înţelege că a adus-o la Casa Betania. De altfel pentru ea aici este noua casă. Îşi petrece cea mai mare parte din zile în pat, oferindu-ne şi o explicaţie: “nu pot să las casa singura”. Pentru ea, Casa Betania este locul de care trebuie să se îngrijească. Şi pentru pantofii aşezaţi lângă ea, în pat, are un argument: “când e nevoie, mă încalţ repede ca să pot pleca”. Realizăm că necazurile au marcat-o de-a lungul vieţii. Cel mai mare şoc l-a avut în momentul în care a constatat că soţul ei a decedat lângă ea: “Am trăit bine cu omul meu şi nu m-am gândit că va muri aşa, dintrodată. A fost tare greu, iar de când nu îl mai am pe el, este şi mai greu. Când sunt doi, orice este mai uşor. Dar după ce pleacă unul, cel care rămâne singur este şi mai greu să se obişnuiască să trăiască”.
S-a oprit brusc din povestit. Ne-a urat “sănătate şi rău la nimeni”, refuzând să mai discute cu noi.