A fost decretată şefa Casei Betania, fiind cea mai mare. De curând a împlinit 98 de ani. Fiind născută mai demult, cum îi place să spună, destinul a făcut ca ea să-şi conducă cele două fiice pe ultimul drum, şi nu invers, cum ar fi fost oarecum firesc. “Viaţa îţi rezervă multe surpize şi niciodată nu m-am gândit că voi ajunge la această vârstă, iar fetele mele nu vor mai fi în viaţă”. Nu s-a gândit nici că va veni vremea în care va locui într-un azil, dar a decis să locuiască la Casa Betania, pentru că starea de sănătate s-a deteriorat. Îi era imposibil să se gospodărească singură, iar muncile simple, care odinioară o relaxau şi îi făcea plăcere să le execute, au devenit imposibile. O dată cu înaintarea în vârstă i-a slăbit şi vederea şi cu regret spune că nu a primit pensie pentru acest aspect, deoarece nu este încadrat ca şi handicap, ci ca un lucru firesc, cauzat de înaintarea în vârstă. Cu un buget limitat şi cu puterile scăzute, Casa Betania a fost refugiul ei pentru zilele rânduite de Dumnezeu să le petreacă pe acest pământ.
Ne-a mărturisit cu multă recunoştinţă şi bucurie că “ma simt fericită, dacă pot să spun aşa. Nu-mi doresc decât sănătate pentru mine şi pentru oamenii minunaţi care se ocupă de azil. Sănătate la toţi care faceţi bine şi mai poftiţi pe la noi”. I-am promis că revenim să aniversăm 100 de ani a interlocutoarei noastre.
