Interlocutoare noastră vorbeşte foarte greu şi este oarecum nemulţumită că familia ei a adus-o la Casa Betania. Nemulţumirea ei nu vizează condiţiile sau modul în care este îngrijită, ci regretul că nu mai locuieşte în casa ei din Bucureşti unde a trăit 50 de ani. “M-a adus fratele meu drag şi scump. Da, sângele apă nu se face, dar se schimbă. Nu credeam că o să plec de la Bucureşti! Acolo era locul meu”. Ne povesteşte cu nostalgie despre căsnicia ei, despre soţul care a decedat şi de perioada în care a lucrat ca şi “încasatoare la tramvaie”. A avut o viaţă frumoasă până când boala a ţintuit-o la pat, iar mutarea ei din Bucureşti spune că “o bagă în pământ de vie. Nu pot să stau în fund, nu pot să mănânc aproape nimic. E tare, tare greu să ajungi în situaţia mea”.
Suferinţa a transformat-o foarte mult şi i-a furat toată bucuria. Când era sănătaosă se bucura de lucruri mari, apoi o dată cu trecerea anilor, le-a preţuit şi pe cele mai mici. Iar acum, realizează că cea mai mare comoară a omului este sănătatea. “Când esşti sănătăs, ai de fapt de toate. Cel mai greu este să ajungi neputincios şi să depinzi de alţii”.
