Singurătate la 71 de ani…
Locuiește de mai bine de trei ani, singur, într-un apartament cu două camere, și cu multă greutate începe să-și spună povestea tristă a vieții sale: „Nu doresc nici celui mai mare dușman al meu să ducă viața pe care o am eu acum…Vorbesc cu mine însumi, cu pereții și tot nu-i destul…Am și copil, dar el e cu ale lui și eu cu ale mele…Mă vizitează, dar mai rar.”
Necazurile prin care a trecut și-au lăsat amprenta și asupra trupului său, împovărat de poveri. Viața împreună cu soția sa a fost frumoasă până când boala Altzheimer a transpus-o pe femeia cu care și-a împărțit bucuriile și necazurile într-o altă lume…cea a amintirilor ce nu-i permiteau să trăiască în prezent. Domnul Ioan era mulțumit că, deși mintea soției era departe, o avea în preajmă și nu era singur. Mergea la biserică, iar când ajungea acasă îl întâmpina și pe el cineva. În cele din urmă a rămas văduv, iar de atunci s-a adâncit în depresie. “Mi-e tot mai greu, pentru că sunt bolnav și nici nu mă pot opera. Am mai gătit și eu, dar în ultima vreme nu mai sunt vrednic. Nu mai pot să cobor din cauza durerilor de la picioare. Mai vine o soră de-a mea să mă viziteze, dar și ea e bătrână și bolnavă. Mulțumesc Domnului pentru MANA pe care mi-o trimite în fiecare zi. Aș muri dacă nu aș primi mâncarea.”
