Este o persoană extrem de drăguţă şi prin felul ei de a fi s-a făcut iubită de toată lumea de la Casa Betania. Este alintată, „fetiţa”, deşi are 42 de ani. Îşi duce suferinţa cu lacrimi în ochi, pricinuite de durerea provocată de diagnosticul – tetrapareză spastică. Cel mai mult o dor mâinile care par să nu o asculte şi se întorc aproape tot timpul. Cu mare greutate începe un dialog, fiindcă vrea să ne spună că e bucuroasă pentru modul în care a călăuzit-o Dumnezeu şi a adus-o la Casa Betania. A locuit până la această vârstă acasă, împreună cu draga ei mamă, care a îngrijit-o cu multă dragoste şi devotament. Nici Floarea nu voia să fie o povară. Se aşeza în fund şi mătura cu degetele de la picioare!!! Tot cu ajutorul picioarelor îşi aranja patul în fiecare dimineaţa. „Mama era şi ea bolnavă şi am vrut să o ajut la treabă. Voiam să fac mai mult, dar nu mă ajută mâinile!”
O dată ce mama ei, în vârstă de 85 de ani, s-a îmbolnăvit grav, Floarea a venit la Haţeg, la Casa Betania. Aici participă şi la întâlnirile de rugăciune unde se roagă, în limba ei, cu voce tare ca Dumnezeu să le dea sănătate celor ce o îngrijesc cu multă dăruire. Cere binecuvântarea divină peste întreg personalul de la Haţeg şi pentru cei ce se implică în lucrarea de aici. Plânge de fiecare dată când aminteşte de Casa Betania. „Nu ştiu cum era dacă nu veneam aici. A ştiut Dumnezeu ce e bine pentru mine”.
Rămâne în continuare aşezată pe scaunul de la intrare de unde anunţă infirmiera ca să deschidă poarta când pleacă sau vine vreun musafir la Betania. Îi plac foarte mult bomboanele. Când e ora mesei, Floarea are nevoie de ajutor ca să poată mânca. Nu a ştiut niciodată ce înseamnă să îţi poţi duce singură la gură lingura cu mâncare…dar nu este tristă. Mulţumeşte Divinităţii pentru persoanele din jurul ei care o slujesc, iar prin modul ei de a-şi accepta suferinţa, este o pildă pentru noi toţi, cei din jurul ei care trebuie să nu uităm să preţuim ceea ce avem – sănătatea.
She is one of the nicest people I have ever met and everyone loves her. They call her “the little girl,” although she is 42 years old. Her tears are a witness to the suffering that’s been gnawing at her for a long time. She was diagnosed with spastic tetraparesis. Her arms hurt the most – they can’t be controlled anymore and keep twitching all the time. It is difficult for her to even begin a conversation with me. She starts off by telling me how happy she is for having been brought by God to “Bethany Home.” She used to live home until a little while ago, with her mother who took good care of her. Floarea tried to help out as much as she could: for instance, she would sit down and sweep the floors using her toes! She also used her feet to help her make the bed every morning. “My mother was also ill and I wanted to help her with the household chores. I wish I had done more, but my arms are too weak!”
Once her mother, who is 85 now, got very ill, Floarea was brought to Hateg, to “Bethany Home.” She participates in all the prayer meetings here and every single time she asks God, in a loud voice, to bless all the people who take such good care of her. She asks God’s blessing upon the staff from “Bethany” and everyone else supporting the ministry. Tears roll down her face every time she utters the name of her present home. “I can’t imagine what things would have been like had I not come here. God knew exactly what was best for me.”
She spends most of her time in a wheel chair, letting the staff know when to open the gate every time a guest visits the home. She loves candy. She needs help with every meal – she can’t take the spoon to her mouth by herself, she never could. But she is not sad. She is grateful to God for all the people who serve her and the way in which she embraces her suffering is an example to all of us and a reminder of the fact that we should never take for granted the good health we enjoy.
